Uneori, e ok să nu fii ok!

10 aprilie 2018, ora 22:35

De data asta, totul va fi real. Poate chiar dureros de real, cel puțin pentru mine.

Stau întins în pat și încerc să-mi adun gândurile, bazându-mă pe faptul că între cuvintele pe care le tastez frenetic și orice altă minte curioasă se află două parole pe care le știu doar eu – cea cu care îmi deblochez telefonul și cea cu care deschid aplicația de luat notițe. Chiar dacă sunt departe de a fi infailibile, seriile de numere pe care trebuie să le introduc de fiecare dată când vreau să mă descarc îmi oferă un plus de confort, pentru că știu că nimeni nu poate ajunge la partea asta a mea, vulnerabilă și nefiltrată, până nu îi permit eu.

Întrebările încep să mă macine și, ușor-ușor, mă las cuprins de remușcări. Oare mi-am lăsat vreodată garda jos cu adevărat? Oare alții au făcut-o? Uitându-mă în jur, tind să cred că asta nu e ceva ce se întâmplă prea des…

11 aprilie 2018, ora 06:19

Unul dintre primele impulsuri pe care le-am avut în dimineața asta a fost să îmi spun că totul a fost, este și va fi ok. Sunt optimist cu privire la viitor, dar pun la îndoială afirmațiile de genul ăsta care se referă la prezent. Până la urmă, suntem oameni, nu roboți – e cam imposibil ca lucrurile să fie roz tot timpul, chiar dac-ar fi super fain.


© MICHAEL JURICK PHOTOGRAPHY & DESIGN

So, pardon my manners. I hope you’ll understand…

Am luat citatul de mai sus dintr-o piesa la care țin foarte mult, atât de mult încât aș vrea să o asculți și tu în timp ce citești articolul ăsta, dar fără să iei versurile ad-literam, pentru că eu le-am schimbat un pic semnificația pe parcursul anilor.

N–oi avea eu cea mai activă viață socială, dar nici nu-s vreun „pesimist antisocial”, deci Alessia și cu mine nu prea semănăm din punctul ăsta de vedere. În schimb, ceea ce m-a făcut să mă regăsesc în “Here” e nevoia de a aborda subiecte care nu sunt tocmai plăcute și pe care tindem să le ascundem sub preș, alegând să scoatem la iveală doar momentele în care suntem super fericiți, „acoperite”, eventual, de tot felul de filtre care să smulgă cât mai multe inimioare pe Instagram și like-uri pe Facebook.

Nu mă înțelege greșit, pentru că nu-s aici ca să fiu mai catolic decât Papa. Din contră, cred că-s oarecum predispus la „vopsirea gardului”, chiar dacă semăn mai mult c-o mâță decât c-un leopard, atât din punct de vedere fizic cât și în ceea ce privește curajul. 😛 Poate că, dacă aș fi avut o viață mai palpitantă și m-aș fi considerat un pic mai fotogenic, acum aveam zeci de poze de la piscină pe Insta și sute de filmulețe de 5-10 secunde postate pe Snapchat la 4 dimineața din cine-știe-ce club ca să-mi întregească „povestea” și colecția de „foculețe”, da’ nu e cazul.

Echilibrul e esența

Lipsa echilibrului, pe care eu am resimțit-o din plin în ultima săptămână, e motivul pentru care citești asta acum. Nu vreau să te las cu ochii-n soare, așa că o să-ți spun pe scurt despre ce e vorba. Acum aproape un an am început să țin un „jurnal de recunoștință” în care să-mi notez lucrurile pozitive care mi se întâmplă în viață. Mi-am propus să scriu regulat și m-am ținut oarecum de treabă, notând, săptămânal sau chiar zilnic, toate chestiile mici care-mi făceau traiul un pic mai dulce.

Ei, chestia asta a mers până de curând, magia oprindu-se pe 28 martie. De atunci și până-n ziua de azi, pur și simplu n-am mai putut așterne (virtual vorbind) nici măcar un cuvânt în acel jurnal, chiar dacă aș fi avut de consemnat foarte multe chestii faine care mi s-au întâmplat și au transformat perioada aia (29 martie – 9 aprilie) într-una dintre cele mai bune pe care le-am trăit până acum. 🙂

Da, știu că sună ilogic și antitetic. Și mie mi s-a părut la fel, așa că am dat startul unui proces de introspecție ca să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine. Analizându-mi comportamentul, am ajuns rapid la o concluzie: îmi ignoram sentimentele care nu erau 100% pozitive cu nonșalanță, așteptând să dispară în neant fără ca eu să pun osul la treabă mai deloc pentru a le rezolva. Totuși, făceam ceva, că nu mă răbda inima să le las chiar așa, de izbeliște – le „îmbrăcam” în cât mai multă „glazură”, ca să nu bată la ochi.

I ask myself “What am I doing here?”

Prin găsirea problemei câștigasem o luptă, dar nu și războiul, așa că am început să caut căi de atac. Am analizat toate datele pe care le aveam la dispoziție, așa cum cred că ar face orice posibil viitor IT-ist, trecând procesul de contemplare la nivelul următor, și atunci m-a lovit ideea: dacă ce ai făcut până acum nu mai merge, încearcă opusul.

Așa a luat naștere jurnalul meu „pe bune”, în care scriu absolut orice-mi trece prin cap pentru a mă liniști, fie că e pozitiv sau negativ. Sper că introducerea articolului a căpătat sens acum și nu cred că mai e nevoie să spun care e sursa. 😀

Și, până la urmă, care-i faza?

Faza e că mă simt mai bine acum, muuult mai bine. Ba chiar cred că o să încep să scriu din nou în jurnalul de recunoștință acum că m-am răcorit și mi-am regăsit echilibrul. Chiar dacă am părut fost apatic în ultimele zile și  probabil că mi-am speriat unii prieteni cu tonul pe care am scris articolul ăsta, vreau să știi că o duc binișor, fiind foarte posibil să spun că îmi e chiar bine peste vreo două-trei zile.  Nu 100% bine, dar suficient încât să fiu mulțumit și să pot vedea ambele jumătăți ale paharului, privindu-le alternant, în funcție de sentimentele pe care simt că am nevoie să mă concentrez la un moment dat. 🙂

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *