Religia nu ar trebui să fie o sperietoare

Știu că tocmai am deschis cutia Pandorei prin articolul ăsta și că probabil puteam să-mi aleg un subiect mai puțin controversat decât o discuție despre religie pentru primul articol pe care-l scriu după vreo doi ani de zile , timp în care mi-am cizelat modul de a-mi expune gândurile (cel puțin așa sper, ha) dar, asta e, promit că mă revanșez. 🙂 Vreau ca postarea asta să fie echitabilă pentru ambele „tabere”, așa că voi încerca să analizez situația din perspectiva unui om agnostic.

Ieri am văzut ceva care m-a șocat într-un mod neplăcut – o imagine dintr-un manual (sau auxiliar, nu știu exact) de religie de clasa a treia. Nu știu de unde provine poza, dar mie mi-a sărit în ochi pe pagina de Facebook a Morning Glory și o voi atașa și aici, pentru posteritate.

Se pare că textele de genul ăsta sunt, pe cât de stupefiante, pe atât de comune în materialele folosite pentru a preda religia în școli, pentru că nu e prima dată când un astfel de material stârnește, pe bună dreptate, revolta internauților. Lucrurile nu stau mai bine nici dacă e să ignorăm manualele (care sunt vai de ele, indiferent de materie, dar asta e altă discuție) – hai să spunem doar că, dacă aș fi primit un leu de fiecare dată când am auzit expresiile „te bate Dumnezeu”  sau „om cu frică de Dumnezeu”, probabil că mi-aș fi permis să îmi iau un an sabatic și să fac înconjurul Europei.  Totuși, oare își are frica, sentiment care se află în antiteză cu valorile pe care, chipurile, mai toate religiile le promovează, rostul în cazul ăsta?

Asta a fost mereu marea mea enigmă, pentru că eu văd religia / spiritualitatea ca pe un fel de cârjă, de care te poți folosi ca să-ți ușurezi viața și să te simți ajutat în momentele în care ai nevoie sau pe care poți să n-o folosești, pentru că ai dreptul ăsta, pe care nu ți-l poate îngrădi nimeni, fiind vorba de o alegere pur personală, care ar trebui să rămână așa și să nu afecteze oamenii din jur.

Revenind la analogia religie – cârjă,  cred că niciun om care a folosit o cârjă nu s-a gândit vreodată că bucata aia de metal cu inserții de plastic îi va face felul dacă face un pas greșit, ci din contră, a văzut-o ca pe un ajutor, asta fiind și menirea ei

Sunt de părere că divinitatea nu ar trebui să fie portretizată malefic, pentru că sentimentele bune și pure nu pot porni niciodată din teamă și ură. Sigur că unii oameni sunt de părere că „frica de Dumnezeu” îl strunește pe om, ținându-l pe calea cea dreaptă, dar oare chiar așa e? Nu cumva această forțare cauzează apariția  fățărniciei, care se îndepărtează și mai mult de valorile religioase?  În cazul ăsta, cât mai contează fapta bună, dacă nu a fost făcută cu drag, ci din obligație sau în așteptarea unei gratificări (supranaturală sau nu)?

În loc de încheiere, aș vrea să mă asigur că, în caz că un copil ajunge vreodată să citească articolul ăsta, va afla că n-ar trebui ezite să ajute,  dacă simte că asta e ceea ce trebuie să facă, pentru că astfel se va transforma într-o mini-cârjă pentru cei care au nevoie de susținere la un moment dat și va învăța o lecție valoroasă: puterea exemplului poate schimba oamenii și schimbarea începe cu fiecare dintre noi.

Oh, și încă ceva, copile: divinitatea te iubește, oricine sau orice ar fi ea. Dacă tu crezi că ai un aliat de nădejde în ceva de natură spirituală, nu lăsa pe nimeni să-ți schimbe părerea și nu încerca nici tu să schimbi părerea nimănui, pentru că nu toți suntem la fel și fiecare e liber să creadă (sau nu) în ce vrea, bine? 😉

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *