O scrisoare deschisă către părinții adolescenților cu dizabilități

Dragi părinți,

În primul rând, vreau să vă spun că va apreciez și vă mulțumesc mult pentru tot ce-ați făcut pentru copiii voștri. Știu că i-ați pus înaintea voastră de când s-au născut și, sincer să fiu, eu nu cred că aș fi fost capabil să fac așa ceva.  Mare parte din viața voastră de adult a constat în zile de spitalizare, nopți nedormite din cauza febrei sau a altor probleme de sănătate ale copilului și poate că, uneori ați mai și plâns, dar ați știut la ce vă înhămați și ați fost încăpățânați (în cel mai bun sens al cuvântului).

Încăpățânarea – un cuțit cu două tăișuri

Încăpățânarea v-a dat putere să luptați ani de zile, dar vreau să știți că nu vă va rămâne un aliat pentru totdeauna. Din contră, va deveni cel mai mare dușman al vostru și va reprezenta călcâiul lui Ahile în relația cu copiii voștri, mai ales când aceștia vor atinge pragul adolescenței, care e o perioadă critică și poate chiar mai grea pentru tinerii care au o dizabilitate decât pentru ceilalți.

Trebuie să înțelegeți că un adolescent cu dizabilități e, întâi de toate, un adolescent și abia apoi utilizatorul unui scaun rulant, de exemplu.  Avem același dileme, aceleași curiozități, aceleași nevoi și nu suntem feriți nici de  roller coaster-urile emoționale specifice vârstei. Știu că vă e greu să acceptați faptul că odrasla voastră a crescut și nu mai vrea să-i suflați tot timpul în ceafă, să știți absolut tot ce se întâmplă în viața ei sau să săriți voi să-i rezolvați problemele în loc s-o lăsați pe ea să se dea cu capul de niște praguri și vă înțeleg, dar…

… viețile noastre nu trebuie să se suprapună perfect

Cred că nu se supără nimeni dacă spun că, atunci când ne-am născut, între noi și voi a apărut un fel de contract și așa am devenit slujba voastră cu normă întreagă. Nu am niciun dubiu că v-ați luat noul loc de muncă în serios, pentru că  v-ați atins obiectivele, indiferent care-au fost alea, dar vânătoarea asta de victorii și target-uri îndeplinite v-a transformat în niște dependenți de muncă (sau workaholici, dacă tot am dat-o deja pe romgleză). Felicitări – ați încălcat regula de aur a corporatiștilor fără să fiți corporatiști! 🙂

Poate ar fi cazul să încercați să echilibrați balanța dintre viața personală și cea profesională, ba chiar s-o lăsați să încline spre voi și nevoile voastre, pentru că meritați asta cu vârf și îndesat pentru tot efortul pe care l-ați depus de-a lungul anilor.

În plus, va veni o zi în care, din păcate, viețile noastre nu se vor mai putea suprapune deloc. Îmi doresc din tot sufletul ca ziua aia să fie cât mai departe cu putință și să apucați să vă vedeți strănepoții crescând, dar nu putem să ne facem că plouă. O schimbare bruscă de traiectorie e inevitabilă și vă asigur că toți adolescenții cu dizabilități se gândesc cu groază la clipa aia, chiar dacă nu pare.

Asta e ceea ce ne diferențiază de restul adolescenților – o frică în plus. Personal, sunt măcinat de gândul ăsta de ani de zile și chiar nu exagerez acum. Mi-e frică, pentru că nici societatea românească nu e pregătită pentru noi, dar nici noi nu cred că suntem pregătiți să luăm viața la trântă de unii singuri, mai ales dacă am fost cocoloșiți și ocrotiți non-stop.

 

Să nu disperăm, totuși

Există o soluție viabilă și foarte bună pe termen lung:  hai să diminuăm suprafața de intersecție a vieților noastre, puțin câte puțin, ca să fie toată lumea pregătită pentru posibile scenarii mai puțin fericite.  Nu trebuie să puneți egal între viețile voastre și viețile noastre, pentru că atitudinea asta distruge și urma aia fragilă de încredere în noi pe care o avem.

Puteți să fiți lângă copiii voștri și fără să le amplificați sentimentul că n-ar putea trăi fără voi. Voi ar trebui să faceți fix contrariul: să transformați „noi facem și dregem asta împreună…” în „tu ești capabil să… și o s-o faci singur cândva” și să v-ajutați fiii și fiicele să ia viața în piept, începând cu sarcinile pe care le faceți voi în locul lor.  Cu siguranță n-o să meargă totul ca pe roate la început, dar  e ăsta e un lucru pe care atât noi cât și voi trebuie să ni-l asumăm, pentru că exercițiul e mama învățăturii. 🙂

În concluzie

Copiii voștri vor crește și vor simți nevoia să se îndepărteze de voi, ceea ce e absolut normal, că suntem și noi tot oameni până la urmă. Voi nu trebuie să știți tot ce mișcă în viețile noastre și nici n-ar trebui să credeți că sunteți îndreptățiți să aveți control total asupra lor.  Vă asigur că suntem în stare să luăm propriile decizii și să suportăm consecințele și că vom apela cu drag la voi când va fi cazul.

Cu drag,

Un adolescent (de fapt, cred că sunt adult în toată regula de-acum, da-mi place să mă alint) în scaun rulant

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *