Incursiune în mintea unui „overthinker”

Nu, n-am știut cum să adaptez overthinker în așa fel încât să nu-mi transform titlul într-o ditamai fraza, așa că am fost nevoit să împrumut mișelește un cuvânt din engleză. Oricum fac asta destul de des, fără a simți vreo remușcare, deci e ceva normal pentru mine, dar plănuiesc să vorbesc despre „romgleză”, pe larg, altădată.

Apropo de titlu: folosirea cuvântului incursiune nu e deloc întâmplătoare. Termenul ăsta definește, conform DEX, „ o acțiune de cercetare, de mică amploare, executată prin surprindere pe teritoriul inamicului”. Dacă e să mă raportez la situația mea, o mare parte din definiție e incorectă, dar am eu grijă să fac modificările necesare pe parcursul articolului.

Teritoriul inamicului

Asta e partea aia din definiție care e 100% corectă, căci propria minte e cel mai mare inamic al unui om care gândește mult prea mult . E un oponent ce se dezvoltă odată cu tine și pe care nu-l poți surprinde indiferent de strategia pe care o ai. Eu îl cunosc de foarte mult timp – cam de prin școala generală…

Relația noastră a început timid, pe baza a câtorva frici de-ale mele care, mai târziu, aveau să evolueze în crizele de ipohondrie despre care mi se pare c-am mai vorbit pe-aici. Anii au trecut, ipohondria mea e mai puțin prezentă și eu am evoluat… oarecum. Acum nu mă mai îngrijorează propria persoană atât de rău pe cât o fac cei din jurul meu.

Mă tem de multe ori că aș putea să dau cu bâta-n baltă când interacționez cu oamenii, așa că aproape fiecare conversație a mea are loc de cel puțin două ori. Dacă mi se pare că am spus sau făcut ceva deplasat, mă transform într-un narator obiectiv, omniscient și omniprezent (uite că repet și materia de bac cu ocazia asta, lol) și încep să analizez tot ce-mi amintesc ca să văd dacă chiar am făcut vreun pas greșit. Uneori, chestia asta are și părți bune, dar devine obositoare dacă se întâmplă prea des.

De mică amploare?

O sesiune de overthinking nu e niciodată de mică amploare, deoarece moi avem darul să facem din țânțar armăsar și poza de mai jos e cel mai bun exemplu. Am făcut-o pe 25 aprilie, pentru că mă reprezintă, mai ales în perioada asta, dar pe Facebook, acolo unde îi e locul, a ajuns aproape la o lună distanță.

overthinking

De ce? Pentru că overthinking. Am găsit n motive pentru care poza aia n-ar trebui să existe – unele mai stupide decât altele – și mi-am schimbat poza de copertă de n+1 ori (scuze pentru spam,apropo 🙂 ) până să trec peste piedicile pe care mi le puneam singur.

Dacă tot suntem la capitolul ăsta, trebuie să știți că eu nu mi-am schimbat poza de profil decât de 3 sau 4 ori din 2012 încoace. Deh, nu consider că-s foarte fotogenic. Ieri, la festivitatea de absolvire a liceului, am făcut mai multe poze decât am făcut în toată viața mea și le-am pus repede pe Facebook când am ajuns acasă, bucuros că n-o să mai fiu omu’ cu o singură poză pe Facebook (și aia veche de un an…).

Ei bine, albumul ăla a căzut victimă abilității mele de a gândi prea mult și, la scurt timp, a dispărut (într-un fel) de pe Facebook, deoarece nu-s pregătit să umplu platforma lu’ Zucc cu fața mea așa… dintr-o singură mișcare. 🙂

Țin mult la pozele alea și la oamenii care apar în ele, deci o să fac tot posibilul să fac rost de toate și să am grijă de ele. Nu dispar de tot, ci doar se transformă… în afara rețelelor de socializare, cel puțin pentru moment. 😉 E foarte posibil ca “On this day” să mă facă să le arunc din nou în marea albastră plină de clickbait peste câțiva ani, așa că există speranță. 😆

Surpriză?

Gândurile mele nu mă surprind niciodată, mai ales de când am conștientizat că e normal să mai ai și perioade nasoale din când în când. Știu că fricile mele sunt iraționale și încerc să mi le înving, dar zilele astea am învățat că trebuie s-o iau ușor, deci pot să afirm că terapia de șoc de vineri a avut efectul scontat și cred că îmi va face bine dacă voi mai fi supus la ea din când în când – o etichetare aici, o etichetare dincolo… ați prins ideea. Sunt sigur că oamenii dragi mie vor ști ce au de făcut când va fi cazul. 🙂

O altă chestie care nu mă surprinde e că n-am fost în stare să rezist tentației de a modifica articolul ăsta.  Aseară mi se părea că e cel mai prost text pe care l-am scris și nici în momentul de față nu cred că e cine știe ce, dar îl actualizez și public acum, ca să nu mă răzgândesc iar.

 

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *