Cum e să ieși în oraș când folosești un scaun rulant

Sunt Iulian, am 20 de ani, folosesc un scaun rulant și prima dată când am ieșit în oraș fără ca părinții mei să mă însoțească a fost acum aproape un an. Dacă te gândești la asta din perspectiva unui adolescent, s-a întâmplat extrem de târziu. Totuși, lucrurile se schimbă radical atunci când iei în considerare faptul că există foarte mulți români cu dizabilități care nu ies din casă pentru că ori nu pot s-o facă din cauza lipsei accesibilității, ori se îndoiesc de faptul că și ei sunt îndreptățiți să aibă parte de o viață socială normală.

Integrarea acestor persoane în viața de zi cu zi din România încă reprezintă un subiect tabu pentru multă lume , așa că am decis să fac puțină lumină asupra subiectului vorbind despre toate chestiile pe care trebuie să le iau în considerare atunci când vreau să ies în oraș.

Programarea

De obicei, sunt nevoit să planific o seară în oraș cu cel puțin câteva zile  înainte, pentru că totul depinde de foarte mulți factori asupra cărora eu n-am niciun fel de control. 

Având în vedere faptul că eu nu pot conduce din cauza reflexelor proaste pe care le am, nu-mi rămâne decât să sper că mă poate duce tata cu mașină acolo unde am nevoie să merg, așa că anunțul „Vedeți că ies și eu în oraș în juma’ de oră”, pe care orice tânăr l-ar face în mod normal către părinții lui, se transformă în „Tata, ce program ai peste vreo săptămână și ceva? Poți să mă duci și pe mine în locul X, la ora Y?”.

Accesul

După ce m-am asigurat că are cine să mă ducă la locul în care ar trebui să mă întâlnesc cu prietenii, trebuie să iau în considerare și faptul că e posibil să nu pot intra în locul respectiv fără să mă care cel puțin doi oameni pe scări – cu tot cu scaun. Am pățit-o de câteva ori, pentru că rampele fie sunt construite din gresie (ceea ce le face imposibil de folosit iarna), ori sunt făcute doar ca să fie, precum cele de mai jos (pe prima am văzut-o cu ochii mei, iar a două poză a fost făcută de un prieten, tot în Craiova) sau nici măcar nu există.

„Doar o bere, vă rog.”

Să presupunem că am reușit să ajung la o masă fără prea multe dificultăți și vine momentul să comand ceva. Ei bine, răspunsul meu la întrebarea „Ce doriți?” e aproape tot timpul „Doar o bere, vă rog”, pentru că așa mă pot asigura că nu am nevoie să găsesc vreo toaletă accesibilă, deoarece – ai ghicit – așa ceva nu prea există. Deși corpul meu s-a obișnuit cu asta, nu cred că rinichii o să-mi fie foarte recunoscători mai târziu, ha.

Pe scurt

O ieșire în oraș implică un plan bine pus la punct. Nu e imposibil s-o faci dacă utilizezi un scaun rulant, dar tot procesul e mult mai complicat decât ar trebui să fie. Asta face multe persoane cu dizabilități să renunțe din start la posibilitatea de a avea o viață socială și creează un cerc vicios, pentru că ceilalți nu pot conștientiza cât de importantă e accesibilitatea dacă nu-i văd pe cei care au nevoie de ea pe stradă, încercând să se integreze în societate.

Cum poți ajuta?

Dacă ești prietenul unei persoane cu dizabilități, propune-i să ieșiți cândva în oraș. E foarte posibil să primești un refuz la început, pentru că durează puțin să te obișnuiești cu ideea de a ieși dacă nu prea ai făcut-o până acum. În caz că te lovești de veșnica întrebare „Da’ ce-o să zică lumea?”, încearcă să îți asiguri prietenii că vor primi tot ajutorul de care au nevoie, fie că vine de la tine sau de la orice alt om care se nimerește prin preajmă.

Dacă ești taximetrist

Nu proceda precum cei din experimentul realizat luna asta de către Știrile PRO TV. Am fost și eu refuzat (ce-i drept, s-a întâmplat acum mulți ani, deși eram c-un picior în ghips și cărat în brațe de către mama în momentul ăla) și nu e chiar cel mai plăcut lucru.

E inuman să refuzi un pasager care poate și e dispus să facă transferul în și din taxi. Totuși, cea mai bună soluție ar fi o modificare a legii taximetriei, care să oblige firmele de taxi să aibă cel puțin un vehicul care să fie accesibil și utilizatorilor de scaune rulante (mașini de genul există în Londra și multe alte orașe europene). Cred că statul ar putea face ceva în privința asta, dacă i-ar păsa, dar nu e cazul.

Dacă ai o afacere

Asigură-te că faci tot ce poți ca să îmbunătățești accesibilitatea din cadrul sediilor. Nimeni nu are pretenția ca totul să devină 100% accesibil peste noapte, dar nici nu e ok să sfidezi persoanele care au nevoie de condiții speciale, așa cum fac toate companiile care trântesc o rampă la mișto doar ca să nu ia amendă în urma unui eventual control. Oh, chiar așa – se fac controale de genul? Eu mă îndoiesc din ce în ce mai mult de asta pe măsură ce mai văd câte-o oroare care se presupune că ar trebui să fie catalogată ca rampă de acces, deși nu respectă niciun fel de standard..

În plus, așa nu pierzi oameni cu potențial pe care i-ai putea angaja și care nu-s încântați de ideea de a lucra de-acasă pe termen lung. Ăsta e un subiect pe care am vrut să-l abordez de multe ori și sper să nu treacă anul fără să-l dezbat așa cum ar trebui, dar nu promit nimic. 🙂 


O să fiu sincer și o să spun că habar n-am cum să închei postarea asta, dar sper să fie utilă atât persoanelor cu dizabilități, care poate încă n-au curajul să facă „marele pas”, cât și oamenilor care nu s-au confruntat cu așa ceva pe pielea lor, dar vor să fie informați și să transforme țara asta într-un loc un pic mai bun pentru toată lumea.

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *