Bacalaureatul trece, problemele rămân – II (matematica)

Mi-a luat cam mult să public continuarea articolului ăstuia, pentru că, inițial, voiam să tratez matematica și informatica într-o singură postare, să mai scriu câteva concluzii despre cât de irelevant e bacul per total și ce cred eu că ar trebui să fie schimbat  și să termin odată cu toată treaba asta, dar se pare că nu mi-a reușit planul nici de data asta… 😆

În cazul în care nu îți place să memorezi  prea multe chestii, probabil că ai ales un profil real în locul unuia umanist atunci când ai completat opțiunile pentru repartizarea la liceu.  Dacă ai crezut că așa scapi de tipare și de lucruri  băgate pe gât, vreau să-ți zic că te-ai înșelat. Nu numai că bacul diferențiat la română e o glumă proastă (practic, e ca și cum n-ar fi), ci nici la matematică sau informatică situația nu e mai roz.

În România, predarea matematicii pornește de la premise greșite

Îmi  pare rău că profesorii și elevii care știu asta nu au curajul să fie mai vocali, să țipe până când cei care fac progama, experții lu’ pește prăjit, vor auzi și vor reacționa corespunzător.

Din păcate, materia e structurată în așa fel încât să încurajeze elevul să se oprească la memorarea unor algoritmi. Bacul la mate e o chestie super previzibilă – în total, cred că programa de liceu acoperă doar vreo 30 și ceva de tipuri de exerciții (sau „cazuri posibile”, ca să fiu în ton cu subiectul), fiecare având niște pași clari, care conduc spre rezultatul final.

Știu că ăsta e principiul pe care se bazează orice test standardizat, dar asta nu înseamnă că totul e în regulă. Cred că ar trebui ca sistemul de învățământ să se axeze mai mult pe drum decât pe destinație (uh, ce clișeu…), în măsura în care lucrul ăsta e posibil.  Matematica e mult mai mult decât o colecție de algoritmi pe care (cică) trebuie să-i știi și cred că mulți elevi ar fi mult mai interesați de ea dacă ar avea posibilitatea să afle ce se întâmplă în spatele succesiunilor ălora de pași și la ce pot folosi unele chestii din matematică în viața reală (de exemplu, aici e un răspuns foarte bun la întrebarea asta).

Elevii nu sunt niște enciclopedii vii

Asta e ceva la mintea cocoșului, dar se pare că cei de la ministerul educației (nu, n-am scris din greșeală cu litere mici) încă mai au nevoie de timp ca să realizeze că suntem în 2018 și că accentul nu trebuie să fie pus pe acumularea de cunoștințe brute (formulele matematice fiind un exemplu elocvent), ci pe exploatarea acestora, indiferent de unde ar veni ele.

Serios acum, am avut atât de multe formule de memorat la mate pe parcursul liceului încât mi-au ieșit pe ochi. Mi-am stors creierii încercând să înțeleg de ce naiba nu primim și noi foi cu formule în timpul examenelor, așa cum se întâmplă în alte țări, pentru că, până la urmă, contează să știi unde și cum să folosești formulele, nu?

Oare au vreun plan?

După patru ani în care am încercat să găsesc motivul pentru care sistemul vrea ca noi să fim un fel de memoratoare care consumă oxigen, am ajuns la concluzia că elevii sunt mai ușor de controlat și demoralizat așa, ceea ce, în opinia unora dintre politicieni, îi face perfecți pentru a fi alegătorii de mâine.

De ce să construim un mediu propice dezvoltării unui copil creativ, optimist și care gândește „outside the box” când putem să îl taxăm la fiecare semn greșit în formulele pe care îl silim să le învețe degeaba, scăzându-i stima de sine până când nu mai are deloc încredere în el?

Faptul că, cel puțin pentru unii, întrebarea de mai sus nu e una retorică e foarte trist, dar cred că ăia vor avea parte de surprize mari peste câțiva zeci de ani, când inteligența artificială va înlocui oamenii  care nu s-au adaptat vremurilor pe piața forței de muncă. 😉  Eh, om trăi și-om vedea…

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *