Bacalaureatul trece, problemele rămân – I (proba la română)

Mâine va fi una dintre zilele alea în care trebuie să ai neapărat popcorn la discreție, că nu se poate altfel: ziua în care toată lumea se vaită din cauza rezultatelor de la bac. Mă rog, mai degrabă mass-media ne plânge de milă nouă , celor care am dat bacu’ anul ăsta, de parcă a venit sfârșitul lumii.

Probabil că ar fi trebuit să fiu deja obișnuit cu tot spectacolul ăsta redundant și de prost gust, că doar se întâmplă în fiecare an. În plus, cred că asta nu e ultima „reprezentație” de genul ăsta la care vom asista, pentru că cei care ar trebui să rezolve problema sunt prea ocupați să se plângă de dureri de „genunche” sau să taie „pamblici”.

Hai să dăm cărțile pe față

Dacă ești unul dintre cei care cred că bacul e ceva definitoriu pentru succesul cuiva în viață, te invit să respiri adânc înainte să continui să citești. Unu, doi, trei șiiiiîn forma actuală, bacul e absolut irelevant.

Uh, gata – am făcut-o și pe-asta. În caz că ți-am distrus bula în care trăiai până acum, vreau să știi că mi-a părut foarte rău… timp de jumătate de secundă. În speranța că ți-ai revenit din șoc, lasă-mă să-ți explic și de ce spun asta.

Bacul e (și) o chestie de noroc

O să-ți povestesc întâmplarea care m-a făcut să realizez că bacalaureatul e o chestie irelevantă și supraestimată. Totul a început la simularea de anul ăsta a probei de română, care a fost, mai degrabă, un simulacru.

Cum nu mi-a păsat foarte tare de rezultatele din simulări, am decis să merg la noroc la română și să mă uit doar un pic peste materie cu o zi înaintea „examenului”, bazându-mă pe faptul că, indiferent de ce-ar pica, pot să scriu măcar o jumătate de pagină la al treilea subiect folosindu-mă de chestiile pe care le-am învățat în liceu. Pe scurt, am vrut să văd de ce sunt în stare fără să tocesc, că oricum nu prea fac casă bună cu felul ăsta de a „învăța”. Până la urmă, ăsta ar trebui să fie și scopul eseului respectiv, nu?

Zis și făcut – m-am dus la școală a doua zi, arzând de nerăbdare să dau ochii cu mărețul subiect cu numărul 3. Ce să vezi? Am avut noroc, pentru că am putut scrie un eseu despre „Enigma Otiliei” – singurul roman din programa școlară pe care l-am citit cu plăcere în toți cei patru ani de liceu. 🙂

Nota mea din simulare a fost mai mult decât mulțumitoare, dar toată faza asta m-a făcut să mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă n-aș fi „picat pe subiect”. Ar fi reflectat nota respectivă cunoștințele mele de limba română? Eu zic că nu. În plus, consider că aș putea să concurez cu mulți dintre politicienii români la capitolul ăsta. Curaj aș avea, asta e clar. Emoții? Nu cred că e cazul, deși sunt conștient că e imposibil să nu am lacune în ceea ce privește gramatica.

Școala românească nu produce oameni, ci roboței

În cei 12 ani pe care i-am petrecut în școală am învățat că răspunsul sistemului la întrebarea „De ce se întâmplă asta?” e „Pentru că așa trebuie.”, ceea ce e dureros, dar adevărat. Dureros de adevărat, cum ar veni. Și nu, nu mă refer doar la felul în care se predă literatura (că gramatica s-a pierdut pe drumul dintre generală și liceu, chiar dacă mulți elevi încă au o nevoie acută de niște cratime în plus și niște i-uri în minus), deși acolo se vede cel mai mult asta.

Cu o lună înainte de bac, toți colegii și prietenii mei erau super agitați din cauza probei la română și a faptului că trebuiau să se pregătească pentru al treilea subiect. Cum au înțeles ei că trebuie s-o facă? Simplu – tocind eseuri gata făcute. E ok lucrul ăsta? Absolut deloc, cel puțin după părerea mea.

Am încercat să le explic că nu ăsta e modul în care subiectul ăla ar trebui să fie abordat și că pot scăpa mult mai ieftin învățând câteva versuri din fiecare poezie, citind rezumate pe capitole pentru romane și nuvele (pentru că mă îndoiesc că elevii consideră cărțile din programa actuală  suficient de interesante încât să merite lecturate) și știind trăsăturile fiecărui curent literar, dar degeaba.

„Mi-e frică…”

Văzând că nu pot s-o scot la capăt, mi-am amintit de puterea exemplului și le-am zis că eu așa o să fac la bac, pentru că am aplicat tactica asta și la simulare și, până la urmă, totul a fost ok. În momentul ăla, am primit un răspuns care m-a lăsat fără cuvinte:

Știi, și eu voiam să fac la fel, dar mi-e frică, așa că m-am răzgândit și mai bine tocesc…

Sunt sigur că persoana cu care am vorbit nu e singura care gândește așa. Să fiu sincer, și eu începusem să cred același lucru în ultimele săptămâni înainte de bac, pentru că mi se părea că eram singurul elev care mergea contra curentului.

Acum, când scriu paragraful ăsta, articolul conține deja peste 800 de cuvinte, deci cred că-ți dai seama că nu numărul de cuvinte era problema mea, ci alegerea lor. Nu știu dacă ai frunzărit vreodată o carte cu eseuri pentru bac, dar te asigur că e o experiență îngrozitoare, pentru că un comentariu e, de obicei, alcătuit din două chestii: cuvinte super pompoase, de care n-a mai auzit  nici naiba și lingușeală dusă la extrem,  Ceva-mi spune că autorii s-au distrat foarte tare căutând cuvinte uzuale în dicționarul cu sinonime ca  mai apoi să aleagă cea mai complicată variantă găsită și s-o folosească…

„Revelația”

Puteam să concurez eu cu așa ceva? Ei bine, nu. Totuși, mi-am dat seama că nici nu trebuie s-o fac, pentru că, cel puțin la profilul real, filologii ar trebui să-și păstreze cuvintele „livrești” pentru ei, așa cum fac profii de mate cu numerele la uman dintr-a 11-a încolo.

Nu mă înțelege greșit, pentru că nu încerc să minimalizez importanța cunoștințelor lingvistice. Din contră, consider că orice om trebuie să fie în stare să se exprime corect și coerent, dar, din păcate, nu despre asta e vorba la bac. La proba de română ești obligat să rămâi în tipare și să gâdili orgolii – cu cât faci asta mai mult, cu atât nota e mai mare.

Cred că elevii au înțeles greșit rolul ultimului subiect, dar am impresia că nici profesorii nu se străduiesc prea mult să transforme eseul ăla amărât dintr-o formă fără fond în ceva care să ajute elevul să demonstreze că e în stare să comenteze o operă literară de unul singur, chiar și într-un mod rudimentar. Serios acum, eu nu cunosc pe nimeni care să vrea să devină critic literar după ce termină liceul…

Ar trebui să apreciem perlele

Dacă le privești superficial, perlele care apar după bacul la română par niște chestii îngrozitoare, dar nu e chiar așa. Spun asta pentru că, spre deosebire de colegii lor speriați, ăia care dau perle au un atu: și-au pus capul la contribuție ca să scrie ceva, fie și „la mișto”.

Asta mi-a amintit de o chestie spusă de Cristina Hurdubaia, care cred că se potrivește la fix în cazul ăsta: „Frica naște monștri. Curajul naște libertate.”

Va urma…

Cam asta a fost cu proba la română, dar mai am multe de spus, așa că vor mai urma încă vreo două sau trei articole legate de bac. Plănuiam să condensez totul într-unul singur – se pare că m-am cam abătut de la plan, haha.

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *